Îți spun din capul locului ceva ce pare banal, dar nu e. Când spui „tulburare neuromotorie”, nu vorbești despre un singur copil, ci despre o lume întreagă de feluri de a te mișca. Unii copii au un tonus crescut, adică mușchi care par mereu încordați, ca o coardă întinsă prea tare. Alții au hipotonie, un fel de moale al corpului, de parcă trunchiul nu găsește niciodată un punct ferm unde să se sprijine.
Sunt și copii care se mișcă bine într-o cameră liniștită, dar se dezorganizează când apar zgomote, oameni, grabă, emoții. Așa că întrebarea „ce tipuri de exerciții se folosesc” nu are un răspuns unic, ci unul care seamănă cu o hartă. Pe harta asta apar aceleași continente, dar traseele se schimbă de la copil la copil.
Mai apare și o neînțelegere pe care o văd des. Kinetoterapia nu e o colecție de mișcări frumoase, făcute ca la defilare, și nici un fel de gimnastică strictă, în care adultul dictează, iar copilul execută, de parcă ar fi un mic soldat. Cea mai bună kinetoterapie la tulburări neuromotorii e, de fapt, o artă practică. Te uiți la corp, îl înțelegi, apoi îl inviți să se schimbe.
Uneori îl ajuți cu mâna, alteori îl lași să se zbată un pic, în sens bun, să caute, să greșească, să găsească. Se întâmplă ceva fin aici, aproape literar. Ca într-un roman, copilul nu ajunge la „final” doar fiindcă i s-a spus unde e. Ajunge pentru că a făcut drum, cu o logică a lui.
De la diagnostic la viața de zi cu zi: ce urmărește, de fapt, kinetoterapia
Tulburările neuromotorii includ situații foarte diferite, de la paralizia cerebrală, la sindroame genetice cu hipotonie, la leziuni medulare, boli neuromusculare, traumatisme, întârziere globală de dezvoltare. Denumirile sunt importante în fișa medicală, sigur, dar în sală contează altceva, mai concret. Contează ce poate face copilul azi, ce îl obosește, unde se blochează, ce îl sperie, ce îl entuziasmează. Contează și ce își dorește familia. Un părinte nu vine la cabinet să audă că „s-a îmbunătățit controlul postural cu 10%”. Vine să spună, poate cu o voce amestecată de speranță și oboseală, că ar vrea ca micuțul să stea mai bine în scaun, să nu mai cadă când se întoarce după jucărie, să poată urca două trepte fără să fie ridicat în brațe.
Aici apare un principiu pe care îl repet de câte ori am ocazia: exercițiul e bun când are sens în viață. Dacă repetăm o mișcare care arată frumos în cabinet, dar nu se transferă în mers, în joacă, în îmbrăcat, în stat la masă, atunci rămâne o mișcare izolată, ca o frază splendidă într-o carte pe care n o mai deschide nimeni.
Cum se alege exercițiul: evaluarea, dozajul și felul în care copilul „învață corpul”
Înainte să vorbim despre tipuri de exerciții, merită să stăm un pic pe prag. Orice program serios pornește din evaluare, însă nu mă gândesc doar la evaluarea cu scale și scoruri, deși ele au rolul lor. Mă gândesc și la observația simplă: cum intră copilul în cameră, dacă își folosește mâinile ca să se sprijine, dacă ține capul pe mijloc sau îl lasă să fugă într-o parte, dacă respiră superficial, dacă evită contactul vizual sau, dimpotrivă, vrea să comande jocul. Pare detaliu, dar din detalii se vede mecanismul.
Dozajul e un alt lucru pe care îl înțelegem greu ca părinți sau ca oameni care vor rezultate repede. Copilul cu tulburare neuromotorie are nevoie de repetiție, dar nu de repetiție mecanică. Are nevoie de repetare inteligentă, cu variații, cu pauze, cu un ritm care să nu îl strivească. Uneori lucrurile merg mai bine cu sesiuni scurte, mai dese, decât cu o ședință lungă, în care ajunge să se apere, să plângă, să înțepenească.
Și mai e ceva, poate cel mai important: copiii învață prin joc, iar creierul lor, oricât ar fi de afectat, păstrează o plasticitate care te uimește. Dacă îi dai corpului un scop, dacă îl pui să ajungă la un obiect, să se ridice ca să apese un buton, să treacă printr un tunel, să arunce o minge, atunci exercițiul nu mai e „terapie”, devine viață. Și, ce să vezi, viața repetă oricum mișcările de sute de ori, doar că le repetă cu sens.
Exerciții pentru control postural și stabilitate
Dacă ar fi să aleg o singură temă, aș spune că, în tulburările neuromotorii, stabilitatea trunchiului e capitală. Trunchiul e ca o coloană de aer dintre două etaje. Când e instabil, totul se clatină. Când devine mai sigur, mâna e mai liberă, gâtul se relaxează, privirea se fixează, respirația se așază.
Controlul capului și al trunchiului, fără solemnitate, dar cu consecvență
În practică, exercițiile încep adesea din poziții simple, care par plictisitoare pe hârtie. Copilul poate fi pus pe burtă, sprijinit pe antebrațe, ca să învețe să își ridice capul și să suporte greutatea pe centura scapulară. Poate fi așezat pe o minge mare, iar terapeutul îl ține din bazin și îl lasă să simtă mici deplasări. Corpul caută echilibrul, iar copilul, într-un fel, se caută pe sine. Asta e miza.
Îmi place să le spun părinților că aici nu se „întărește” doar un mușchi, ci se instalează o relație. Relația dintre cap și trunchi, dintre pelvis și coloană, dintre umăr și mână. În tulburările neuromotorii, corpul pierde uneori această conversație internă. Exercițiul o repornește, cu răbdare.
Trecerea dintre poziții, acel „roman” al dezvoltării
Un copil care se poate rostogoli, care poate trece din culcat pe spate în culcat pe burtă, care poate ajunge în șezut și apoi în patruped, își construiește libertatea. De aceea, un tip central de exerciții este antrenarea tranzițiilor: rostogolire, împingere în braț, ridicare în șezut, trecere în genunchi, ridicare în picioare. Aici, terapia devine foarte concretă și, dacă vrei, foarte domestică. Nu e un spectacol. E un copil care își câștigă dreptul de a se mișca prin casă fără să aștepte ajutor la fiecare pas.
În cazul spasticității, tranzițiile se lucrează atent, ca să nu se declanșeze acele „blocaje” în extensie, când copilul se arcuiește și pare că nu mai poate reveni. În hipotonie, provocarea e alta: să găsești suficientă stabilitate ca să nu se prăbușească într-o poziție moale, fără control.
Exerciții de reacții de echilibru și protecție
Când un copil se dezechilibrează, corpul are două șanse. Fie își amintește să corecteze, fie cade ca un sac. În tulburările neuromotorii, reacțiile de protecție sunt adesea întârziate. De aceea, kinetoterapia include exerciții în care copilul e pus, în siguranță, să se încline ușor, să se sprijine cu mâna, să își mute greutatea, să învețe să cadă „frumos”, adică să se protejeze.
Un exercițiu tipic e statul în șezut pe un plan ușor instabil, cu jucării plasate în lateral, astfel încât copilul să se aplece și să revină. Altul e statul în picioare cu sprijin, apoi cu sprijin redus, în timp ce își întinde mâna după un obiect. În esență, îl înveți să facă două lucruri odată: să se țină și să acționeze. Asta e viața, nu stăm niciodată perfect nemișcați ca o statuie.
Exerciții pentru mobilitate și prevenirea contracturilor
Oricine a văzut un copil cu spasticitate înțelege repede un lucru dureros: corpul poate „strânge” articulațiile. Mușchii scurtați, tendoanele tensionate, pozițiile repetitive duc la contracturi. În timp, acestea pot limita mișcarea, pot provoca durere și pot face mai greu mersul, șezutul, îngrijirea.
Aici intră exercițiile de mobilitate, care uneori sunt active, alteori pasive, de cele mai multe ori o combinație. Se lucrează întinderi blânde, susținute, în special pentru mușchii care tind să se scurteze: gambe, ischiogambieri, adductori, flexori ai șoldului. Dar nu se face întindere ca la o frânghie pe care vrei s o lungești cu forța. Se face cu respect pentru sistemul nervos. Dacă întinzi brusc, creierul răspunde cu și mai multă încordare. Dacă întinzi încet, cu respirație, cu încălzire, cu o poziție bună a pelvisului, uneori obții ceva ce pare mic, dar care, în timp, contează enorm.
Poziționarea e un exercițiu în sine. Întins pe o parte, cu un suport între genunchi, în șezut cu sprijin la trunchi, în ortostatism cu ajutorul unui verticalizator, copilul primește un mesaj de lungime, de aliniere. Nu e spectaculos, dar e terapeutic. În unele cazuri se folosesc atele sau orteze pentru a menține o poziție mai bună, iar kinetoterapia se adaptează la ele, nu se luptă cu ele.
Exerciții pentru controlul tonusului și pentru „a domoli” spasticitatea
Spasticitatea nu e doar un mușchi tare. E un reflex exagerat, un sistem nervos care reacționează ca și cum ar fi mereu în alertă. Din cauza asta, exercițiile care ajută sunt cele care oferă un ritm liniștitor, o încărcare graduală, o posibilitate de a simți greutatea corpului într-un mod organizat.
Se lucrează mult cu sprijinul pe palme, pe genunchi, pe tălpi, pentru că încărcarea articulară poate reduce, la unii copii, reacțiile excesive. Se folosesc mișcări lente, controlate, balansări blânde ale pelvisului, rotații de trunchi, exerciții în care copilul învață să își separe segmentele, să nu se miște „tot odată”. Uneori, terapia începe cu respirația. Nu pare kinetoterapie, știu. Dar dacă respirația e scurtă, toracele e rigid, diafragma nu lucrează bine, tot corpul se încordează. Când respirația se așază, corpul urmează.
Aici merită o observație sinceră. Există școli terapeutice tradiționale care pun accent pe manevre de facilitare și inhibiție, pe „handling” și pe ghidarea mișcării. Unele principii din aceste școli sunt utile, mai ales când copilul are nevoie de ajutor ca să simtă traiectoria corectă. Totuși, în ultimii ani s-a insistat tot mai mult pe antrenament activ, pe exerciții orientate spre sarcină, pe repetiție cu scop. Nu pentru că mâinile terapeutului nu mai au valoare, ci pentru că scopul final e ca mișcarea să fie a copilului, nu a terapeutului.
Exerciții de forță și rezistență, cu grijă, dar fără frică
Multă vreme, părinții au fost speriați de ideea de „forță” la copii cu spasticitate. Există un mit că dacă întărești mușchiul, crește spasticitatea. În practică, când exercițiul e dozat corect, când se lucrează controlat, cu pauze, cu tehnică bună, antrenamentul de forță poate fi prieten, nu dușman.
Forța nu se lucrează doar cu greutăți, să ne înțelegem. La copii, mai ales, forța se lucrează prin activități de joc care cer împingere, ridicare, urcare, menținere. Un copil poate face genuflexiuni „ascunse” în joc, ridicându se să pună o piesă într-un panou. Poate lucra extensia de șold urcând trepte mici, cu sprijin. Poate întări centura scapulară cărând o cutie ușoară cu jucării. Poate face exerciții cu benzi elastice, dar, de multe ori, o bandă elastică e prea abstractă pentru un copil. Mai bine îl pui să tragă o frânghie ca să aducă spre el o jucărie sau să împingă un cărucior cu greutatea potrivită.
Rezistența cardio respiratorie e și ea importantă, mai ales la copiii care obosesc repede și evită mișcarea. Exercițiile pot însemna mers mai mult, jocuri de tip „du te și adu”, pedalat pe o bicicletă adaptată, mers pe bandă în ritm moderat. Nu e vorba de performanță. E vorba de a avea suficient suflu ca să te bucuri de o plimbare, de o pauză la școală, de un parc.
Exerciții funcționale orientate pe sarcină: mers, transferuri, autonomie
În kinetoterapia modernă, mai ales în reabilitarea neurologică pediatrică, se vorbește mult despre exerciții orientate pe sarcină. Pe românește, asta înseamnă că antrenezi exact lucrul pe care vrei să îl îmbunătățești. Vrei să urce trepte, lucrezi urcatul treptelor. Vrei să se ridice din șezut, lucrezi ridicarea din șezut, cu variații de înălțime, de sprijin, de viteză.
Antrenamentul mersului, de la pași izolați la mers „cu gândul la altceva”
Mersul e un capitol imens. Există exerciții pregătitoare, cum ar fi transferul greutății de pe un picior pe altul, menținerea sprijinului pe un singur picior pentru câteva secunde, controlul genunchiului în timpul încărcării, alinierea gleznei. Se lucrează și pe pășire: să ridice vârful piciorului, să nu agațe, să facă pasul mai lung, să își coordoneze brațele.
Un instrument folosit des este banda de alergare, uneori cu susținere parțială a greutății, mai ales când copilul nu poate încă menține suficient timp ortostatismul. Aici beneficiul vine din repetitivitate. Pe bandă poți face sute de pași într-un timp relativ scurt, cu un control bun al vitezei. Dar nu rămâi la bandă ca la un altar. Scopul e să ieși pe sol, să treci peste covor, să ocolești un obstacol, să intri pe ușă, să întorci, să oprești. Mersul adevărat e plin de surprize.
Un lucru pe care îl văd și care merită spus direct: unii copii merg bine în linie dreaptă, dar se pierd la întoarceri. Alții merg, dar se prăbușesc când trebuie să ducă o cană sau un ghiozdan. Asta arată că mersul nu e doar picioare, e postură, e anticipare, e echilibru. De aceea, exercițiile includ adesea mers cu sarcină, mers cu schimbări de direcție, mers cu opriri și porniri, mers pe suprafețe diferite.
Transferuri, ridicări, așezări, acele gesturi care fac o zi suportabilă
Ridicarea din șezut e o mișcare banală pentru un adult sănătos, dar pentru un copil cu tulburare neuromotorie poate fi o luptă. În kinetoterapie se lucrează cu înălțimi diferite ale scaunului, cu sprijin la mâini sau fără, cu controlul genunchilor ca să nu se apropie prea mult, cu alinierea trunchiului ca să nu „cadă” înainte. Se lucrează și ridicarea de pe podea, ceea ce pare un amănunt, dar în viața reală copiii ajung pe podea des, din joacă sau din cădere.
Transferurile între scaun și pat, între scaun și toaletă, între scaun și cărucior, sunt și ele antrenate, cu un accent pe siguranță. Dacă un copil învață o strategie eficientă de transfer, câștigă autonomie și părintele câștigă un pic de respiro. Nu sună poetic, dar e foarte real.
Exerciții pentru membrele superioare, pentru mâna care „nu vrea” și pentru gesturile fine
La tulburările neuromotorii, mai ales în formele hemiparetice, una dintre mâini e folosită mai puțin. Copilul se obișnuiește să facă totul cu mâna „bună” și, încet, mâna afectată devine un fel de invitat tăcut. Kinetoterapia, împreună cu terapia ocupațională, încearcă să o readucă în poveste.
Se lucrează priza, eliberarea obiectului, orientarea palmei, extensia de pumn, stabilitatea scapulei. Uneori se folosesc exerciții în care mâna afectată e stimulată să participe prin jocuri de prindere și lipire, de apăsat butoane, de tras fermoare, de ținut o hârtie în timp ce cealaltă taie. Există și abordări în care se limitează temporar folosirea mâinii dominante, tocmai ca să forțezi, într-un sens bine dozat, mâna afectată să încerce. Dar se face cu grijă, cu program, nu la întâmplare.
Un detaliu care contează: la copii, mâna nu e doar o unealtă, e și un instrument de cunoaștere. Când mâna se trezește, se trezește și curiozitatea. Și invers.
Exerciții pentru coordonare, planificare motorie și „organizarea” mișcării
Sunt copii care au forță suficientă, dar mișcarea lor e dezordonată. Se grăbesc, pierd secvența, se lovesc de obiecte, se frustrează. Aici intră exercițiile de coordonare și planificare motorie: jocuri care cer să pui picioarele pe cercuri colorate, să calci pe urme, să treci printr un traseu simplu, să prinzi și să arunci o minge, să lovești o țintă, să sincronizezi mâna cu privirea.
De multe ori, coordonarea se îmbunătățește când exercițiul are un ritm. Ritmul ajută creierul să anticipeze. Poți folosi muzică, poți folosi bătăi din palme, poți folosi numărătoare. Nu e magie, e un truc bun, iar copiii, în general, îl acceptă cu un zâmbet.
Exerciții respiratorii și pentru controlul trunchiului, mai ales în afectări neuromusculare
La copiii cu boli neuromusculare, dar și la unii copii cu afectare neurologică severă, respirația poate deveni superficială, iar tusea, ineficientă. Kinetoterapia include atunci exerciții de mobilizare toracică, de facilitare a inspirației profunde, de antrenare a expirului prelungit, de posturi care deschid cutia toracică. Nu sunt exerciții spectaculoase, însă previn complicații și cresc confortul.
În plus, controlul trunchiului e legat de respirație. Când trunchiul e instabil, copilul își ține respirația în timpul efortului. Îl vezi cum se înroșește și cum își încordează umerii. O parte din terapie devine, fără să pară, o educație a respirației în mișcare: să expire când se ridică, să nu se blocheze, să găsească un ritm.
Terapia prin joc și integrarea senzorio motorie, fără solemnitatea termenilor
Unii copii nu au doar o problemă de mușchi și articulații. Au o problemă de procesare. Sunetul e prea puternic, lumina e prea multă, atingerea e neplăcută, mișcarea îi amețește. În astfel de cazuri, exercițiile includ expuneri graduale la stimuli, jocuri de balans, de rotire controlată, de mers pe suprafețe diferite, de atingeri cu materiale diverse. Scopul nu e să „cureți” copilul de sensibilități, ci să îl ajuți să le tolereze fără să se prăbușească emoțional.
Aici e important ca terapeutul să fie atent la semnele fine. Dacă un copil începe să evite privirea, să își muște mâna, să își încordeze gâtul, să devină brusc agitat, nu e încăpățânare. E semn că sistemul lui a primit prea mult. Și, sincer, asta se întâmplă și la adulți, doar că noi ne prefacem mai bine.
Mediile și instrumentele care schimbă exercițiul: apă, cal, tehnologie, dar și o simplă scară
Kinetoterapia nu se face doar pe saltea. Uneori, mediul e jumătate din terapie.
Hidrokinetoterapia, când gravitația devine mai blândă
În apă, corpul e susținut. Un copil care pe uscat nu poate face un pas fără sprijin poate, în apă, să își organizeze mersul cu mai puțină teamă de cădere. Temperatura apei poate ajuta la relaxare, iar rezistența apei oferă un antrenament de forță fără impact. Exercițiile pot fi simple: mers prin apă, ridicări ale genunchilor, jocuri de împingere a apei cu palmele, flotări cu sprijin, rotații de trunchi.
Dar și aici, apa nu e un leac universal. Unii copii se sperie, alții obosesc repede. Se lucrează treptat, cu respect pentru reacțiile copilului.
Hippoterapia și mișcarea tridimensională, când copilul „împrumută” un mers
Terapia asistată de cal are o logică frumoasă. Mișcarea calului, în pas, seamănă cu modelul mersului uman, cu acele balansări ale pelvisului pe care unii copii nu le pot genera singuri. Așezat pe cal, copilul primește acest model ca pe o lecție de corp. În același timp, lucrează echilibrul, controlul trunchiului, adaptarea la mișcare.
Ca orice intervenție, are indicații și limite. Pentru unii copii e foarte utilă, pentru alții e mai degrabă un complement, o formă de motivare și de experiență corporală. Nu o pune nimeni în locul exercițiului funcțional de zi cu zi, dar poate fi o piesă bună în puzzle.
Tehnologia, când jocul devine instrument și instrumentul devine joc
În ultimii ani, au apărut tot felul de dispozitive: platforme vibrante, biciclete asistate, jocuri de realitate virtuală, sisteme de biofeedback, roboți pentru mers. Unele sunt excelente dacă sunt folosite cu cap, adică integrate într-un plan terapeutic, nu folosite ca atracție de parc. Un copil poate face mai multe repetări dacă le face într-un joc, cu puncte, cu lumini, cu feedback vizual. Dar tehnologia nu înlocuiește relația terapeutică și nici nu înlocuiește exercițiul simplu, repetat, orientat spre obiectiv.
De multe ori, cele mai bune „aparate” rămân cele mai simple: o treaptă, o bară, o minge, un scaun potrivit. Cu ele poți construi o lume.
Programele de acasă și rolul părinților, fără vinovății inutile
Nimeni nu vrea să audă că „trebuie să lucrați acasă zilnic”. Sună ca o sentință, mai ales când ai job, alți copii, oboseală, viață. Totuși, un lucru e clar: progresul vine din frecvență. Corpul învață din repetare.
Asta nu înseamnă să transformi casa într-un cabinet și copilăria într-un program militar. Înseamnă să găsești momente mici, integrate: ridicări din șezut când te joci pe covor, urcat trepte la bloc în loc de lift din când în când, mers până la magazin pe o distanță pe care o poate duce, exerciții de prindere când pui haine la uscat și copilul te ajută cu cârlige, stat în sprijin pe coate când se uită la o carte.
Uneori, părinții au nevoie și de un reper, un loc de unde să pornească cu întrebări sau cu idei despre cum arată intervenția pediatrică, iar dacă vrei să vezi un exemplu de prezentare a serviciilor într-un limbaj mai prietenos, poți să arunci un ochi pe www.iuvokids.ro.
Ce aș vrea să rămână din capitolul acesta e altceva: părintele nu e terapeutul copilului. Părintele e mediul lui. Iar mediul, când e sprijinitor, face terapie fără să și dea seama.
Cum se schimbă exercițiile odată cu vârsta: bebeluș, preșcolar, școlar, adolescent
La bebeluși și copii mici, exercițiile sunt foarte legate de dezvoltarea normală: controlul capului, rostogolirea, sprijinul pe palme, statul în șezut, târârea, patrupedul, ridicarea în picioare. Intervenția e mult despre ghidare și despre prevenție: să nu se instaleze asimetrii, să nu se creeze obiceiuri motorii rigide.
La preșcolari, jocul devine totul. Exercițiul se îmbracă în povești, în trasee, în competiții blânde. Aici contează să nu pierzi copilul. Dacă îl pierzi, adică dacă terapia devine plictis, corpul nu mai învață.
La școlari, apar obiective funcționale legate de participare: să meargă mai bine la școală, să stea mai comod în bancă, să țină creionul, să facă sport în felul lui, să nu fie mereu „cel care stă pe margine”. Exercițiile devin mai specifice, uneori mai intense.
La adolescenți, intră în scenă altă dimensiune: imaginea de sine. Dacă adolescentul simte că terapia îl infantilizează, va refuza. De aceea, exercițiile pot fi integrate în fitness adaptat, în sport, în mers pe bandă, în antrenament de forță dozat, în activități care seamănă cu cele ale colegilor. Când adolescentul își simte corpul capabil, se schimbă și felul în care se privește.
Semne că exercițiul e bine dozat și semne că e prea mult
Exercițiul bun lasă copilul obosit, dar nu distrus. Îl vezi că transpiră un pic, că respiră mai tare, dar că își păstrează jocul, atenția, voința. Exercițiul prea mult îl face să se înțepenească, să devină iritat, să își piardă coordonarea, să se plângă de dureri, să doarmă agitat.
E important să fie respectată durerea. Un disconfort ușor, când întinzi un mușchi scurtat, e uneori inevitabil. Durerea ascuțită, însă, e un semn de stop. La fel și oboseala care persistă două zile, fără alt motiv. Kinetoterapia nu e un examen pe care îl treci cu orice preț. E un drum lung și ai nevoie de corp, nu de ruine.
Câteva scene care arată, mai bine decât teoria, ce înseamnă „tipuri de exerciții”
Imaginează-ți un copil de patru ani, cu spasticitate la membrele inferioare. În sală, nu începe cu „mersul”. Începe cu un fel de acordaj. Îl pui pe burtă, îl lași să se sprijine, îl ajuți să își alungească un pic șoldul, să nu stea în hiperextensie. Apoi îl treci în genunchi, îl faci să se joace la o masă joasă, să își mute greutatea, să simtă tălpile în contact cu podeaua. Abia după aceea îl ridici și îl pui să facă doi pași către un obiect care îl interesează. În tot timpul acesta, exercițiul e, de fapt, o succesiune de stări ale corpului.
Imaginează-ți un copil cu hemipareză, care folosește o singură mână. Exercițiul începe cu sprijin pe mână afectată, apoi cu apucarea unui cub mare, apoi cu eliberarea controlată. Apoi îl pui să țină o hârtie cu mâna aceea, în timp ce cu cealaltă desenează. Pe urmă îl pui să prindă o minge ușoară, cu ambele mâini, ca să învețe simetria. Și, deodată, într-un moment mic, îl vezi că își folosește mâna afectată fără să i spui. Atunci știi că terapia a trecut în viață.
Imaginează-ți, în sfârșit, un adolescent cu distrofie musculară, care obosește repede. Exercițiile sunt despre economisirea energiei, despre posturi care ajută, despre mobilizare toracică, despre forță ușoară, despre prevenirea durerilor. Nu îl forțezi să facă zece repetări dacă la a șasea începe să se degradeze. Îl înveți să se oprească la timp, ceea ce, culmea, e o abilitate.
O notă firească despre echipă și despre limite
Kinetoterapia copiilor cu tulburări neuromotorii nu trăiește singură. Se întâlnește cu medicul de recuperare, cu neurologul, cu ortopedul, cu terapeutul ocupațional, cu logopedul, cu psihologul, cu educatorul. Și, mai ales, se întâlnește cu familia. Când echipa comunică, exercițiile au sens. Când fiecare lucrează în colțul lui, copilul primește mesaje amestecate.
Și mai e ceva, spus fără dramatism: există limite. Unele leziuni nu se „repară”. Dar asta nu înseamnă că nu se poate progresa. Progresul, în reabilitarea pediatrică, nu e întotdeauna spectaculos. Uneori e o mică victorie, o relaxare a unui umăr, un pas mai sigur, o prindere mai fermă, o cădere evitată. Din micile victorii se face o viață mai ușoară.
Epilog: exercițiul ca un fel de conversație cu viitorul
Dacă aș reduce totul la o imagine, aș spune așa: copilul cu tulburare neuromotorie nu vine la kinetoterapie ca să fie „îndreptat”, ci ca să fie ascultat de propriul corp. Exercițiile sunt feluri diferite de a pune întrebări corpului și de a primi răspunsuri. Uneori răspunsurile vin repede, alteori vin după luni. De multe ori, vin când nu te aștepți, într-o dimineață în care copilul se ridică din pat și, fără să facă mare caz, își pune piciorul mai bine.
Tipurile de exerciții sunt multe, da. Exerciții de postură, de echilibru, de mobilitate, de forță, de mers, de mână, de respirație, exerciții în apă, pe bandă, pe covor, în parc. Dar firul care le ține laolaltă e același: să îl ajuți pe copil să își construiască un mod al lui de a fi în lume, cu cât mai multă libertate și cât mai puțină durere. Asta, până la urmă, e o ambiție modestă și enormă în același timp.
