La început, întrebarea pare simplă și, tocmai de asta, te poate păcăli. Când ajungi să te lovești de hârtii într-o țară nouă, mintea face imediat legătura cu ce ai auzit pe la prieteni, pe grupuri, pe holuri: fără traduceri legalizate nu mișcă nimic. Doar că azilul nu e o cerere obișnuită, iar regulile lui au o logică aparte, uneori mai umană decât ne așteptăm.
În Cluj, ca peste tot în România, azilul se depune și se analizează după o lege națională, nu după o practică locală inventată la ghișeu. Totuși, fiecare oraș are ritmul lui, iar Clujul are stilul lui: mai ordonat, mai cu programări, mai cu oameni grăbiți. Aici se naște confuzia, pentru că lumea amestecă procedura de azil cu alte proceduri, cum ar fi permisul de ședere, reîntregirea familiei sau înscrierea la o școală.
Răspunsul, spus pe limba tuturor, e acesta: pentru depunerea cererii de azil, în mod obișnuit, traducerile legalizate nu sunt obligatorii. Nu trebuie să vii cu teancuri de hârtii traduse și ștampilate ca să ți se primească cererea, iar autoritatea nu are voie să te trimită acasă pe motivul ăsta. Dar, și aici vine partea care contează, unele documente pe care vrei să le folosești ca dovadă pot ajunge, în anumite situații, să aibă nevoie de o traducere făcută într-un fel anume.
De ce se confundă azilul cu alte proceduri
Pe scurt, azilul e despre protecție, nu despre birocrație ca scop în sine. Statul, prin Inspectoratul General pentru Imigrări, are obligația să îți asigure acces la procedură chiar și atunci când nu ai acte, când nu ai bani, când nu ai nici măcar o limbă comună cu funcționarul. Când e vorba de drepturi fundamentale, nu merge cu logica de dosar perfect.
În același timp, oamenii au o memorie practică, nu juridică. Dacă ai încercat vreodată să rezolvi ceva la notar sau la stare civilă, știi cum e: ți se cere traducere autorizată, uneori legalizată, alteori și apostilă. De aici pornește ideea că tot ce intră într-o instituție trebuie tradus și legalizat, altfel e degeaba.
Clujul adaugă o nuanță în plus. Pentru că e un oraș mare, cu studenți, cu companii internaționale, cu mulți străini, lumea e obișnuită cu documente în engleză și cu traduceri făcute rapid. Dar azilul nu e doar engleză, și nici doar documente, și aici lucrurile se schimbă.
Ce înseamnă, de fapt, traducere autorizată și traducere legalizată
Merită să punem ordine în termeni, fără să complicăm. O traducere autorizată e făcută de un traducător autorizat de Ministerul Justiției, care își asumă prin semnătură și ștampilă că a redat fidel conținutul documentului. În multe proceduri administrative, asta e suficient.
Traducerea legalizată e un pas în plus. Notarul public legalizează semnătura traducătorului, adică certifică faptul că acea persoană a semnat în fața lui sau că semnătura îi aparține, după procedura notarială. Pe românește, notarul nu spune că textul e adevărat, ci că traducătorul e cine zice că e.
Apoi apare, din când în când, și apostila sau supralegalizarea, în funcție de țara din care vine documentul. Asta ține de recunoașterea documentului original, nu de traducere, dar oamenii le pun adesea în aceeași oală. Dacă ai trecut printr-un astfel de circuit, înțeleg de ce ai impresia că fără ele nu exiști în fața unei instituții.
Cum arată, în linii mari, procedura de azil în România
Procedura de azil are câteva momente-cheie, iar limbajul folosit în ele e important. Primul pas este exprimarea intenției de a cere protecție, care se poate face la frontieră, la poliție, la jandarmerie, la un centru, în funcție de cum ajungi și unde te afli. Ideea e că voința ta contează, nu forma perfectă.
După ce cererea e înregistrată, urmează etapa administrativă, în care vei avea interviuri și vei explica motivele pentru care ceri azil. În tot acest timp, legea prevede că ai dreptul la interpret, gratuit, în orice fază a procedurii. Asta schimbă complet discuția despre traduceri, pentru că statul își asumă rolul de a te înțelege.
Mai departe, dacă primești o decizie negativă, există posibilitatea de a contesta în instanță, iar acolo apar reguli suplimentare legate de acte și de limbă. Nu e obligatoriu să ajungi în instanță, dar e bine să știi că se poate. Și e bine să știi că, uneori, tocmai acolo se cere mai multă disciplină în privința documentelor.
Ce spune legea despre limbă și acces la procedură
Un detaliu care trece ușor neobservat este felul în care se completează cererea. Legea azilului spune că cererea se completează în limba română sau într-o limbă pe care solicitantul o cunoaște ori o înțelege. Asta nu e o frază de decor, e o protecție concretă.
În același timp, legea vorbește clar despre interpret. Nu e un favor și nici o mică atenție, e un drept. În practică, asta înseamnă că atunci când ajungi la interviu și vorbești într-o limbă pe care o stăpânești, cineva traduce pentru autoritate și, la nevoie, pentru tine.
Asta e motivul principal pentru care traducerile legalizate nu sunt, în mod normal, condiția de intrare în procedura de azil. Statul nu poate spune: revino când ai bani de notar. Ar fi o contradicție cu însăși ideea de protecție.
Atunci, de ce mai auzi de traduceri legalizate în dosarele de azil
Pentru că azilul, deși e gândit să funcționeze și fără acte, nu interzice actele. Dacă ai pașaport, certificat de naștere, carnet militar, adeverințe, scrisori, documente medicale sau orice altceva care îți susține povestea, le poți depune. Uneori, tocmai un document mic, aparent banal, poate face diferența.
Problema e că documentele vin în limba țării tale sau în limba pe care ai folosit-o pe drum. Funcționarul care analizează dosarul trebuie să înțeleagă ce scrie acolo, iar aici apar trei variante care, în practică, se combină. Ori autoritatea își face traducerea prin resursele ei, ori îți cere să aduci o traducere, ori îți sugerează, mai pe ocolite, că ar fi bine să traduci măcar actele importante.
Și mai e ceva, poate cel mai omenescul detaliu: timpul. Când dosarul e încărcat, când sunt multe cazuri, e mai simplu să lucrezi cu documente deja traduse. Nu e o obligație pentru depunerea cererii, dar poate deveni o nevoie practică, dacă vrei să te asiguri că documentele tale sunt citite repede și corect.
Cum stă treaba, concret, în Cluj
În Cluj-Napoca există structură a Inspectoratului General pentru Imigrări și există și un centru regional de proceduri și cazare pentru solicitanții de azil, pe zona aceasta a țării. Asta înseamnă că nu ești un caz exotic, nu ești primul și nici ultimul, iar oamenii de acolo au văzut cam toate combinațiile de situații. Pentru unii, asta e liniștitor, pentru alții e un pic apăsător, că simți că intri într-un mecanism.
În practică, când ajungi la ghișeu sau la interviu, nimeni nu ar trebui să îți ceară din start traduceri legalizate ca să îți primească cererea. Se poate să ți se spună că anumite acte, dacă le depui, e bine să fie traduse, ca să poată fi folosite efectiv. Diferența dintre bine și obligatoriu pare mică, dar în lumea asta e uriașă.
Uneori, oamenii aud cuvântul legalizat și se blochează. E firesc, mai ales dacă ai trecut prin situații în care o ștampilă lipsea și totul se prăbușea. În azil, de regulă, nu se prăbușește dosarul doar pentru că o traducere nu are legalizare, dar se poate complica discuția în anumite etape.
Când poate apărea cerința de traducere și când se poate cere legalizarea
În etapa administrativă a azilului, accentul cade pe interviu și pe credibilitatea explicațiilor tale. Documentele sunt importante, dar nu sunt singurul drum. Legea chiar vorbește despre situații în care motivele invocate nu pot fi probate cu documente și totuși se poate merge mai departe, dacă depui eforturi și spui coerent ce ai de spus.
Totuși, dacă aduci acte oficiale care urmează să fie folosite ca probe serioase, mai ales dacă sunt acte de stare civilă sau documente care pot fi verificate, se poate ajunge la ideea de traducere autorizată. În unele cazuri, mai ales când documentul va fi folosit ulterior și în altă procedură, legalizarea traducerii apare ca o cerință practică, nu neapărat ca o cerință a azilului în sine.
În faza judecătorească, când depui plângere împotriva unei decizii, instanța lucrează în limba română. Ai dreptul la interpret, dar judecătorul are nevoie și de înscrisuri inteligibile în dosar. Dacă depui documente într-o limbă rară, se poate cere traducere, pentru că altfel instanța nu poate evalua proba.
Aici apare nuanța pe care o spun mai apăsat. Nu e că traducerile legalizate sunt obligatorii pentru cererea de azil depusă în Cluj, ci că anumite documente, în anumite momente, pot avea nevoie de o traducere suficient de solidă încât să fie acceptată fără discuții. Când vrei să eviți discuțiile, legalizarea la notar devine uneori soluția cea mai sigură, chiar dacă nu e cea mai ieftină.
Diferența dintre ce e obligatoriu și ce te ajută, de fapt
În drept, obligatoriu înseamnă că fără acel lucru nu poți avansa și ți se respinge cererea sau nu ți se primește dosarul. În practică, obligatoriu e uneori un cuvânt folosit din comoditate. Îți spune cineva că e obligatoriu, când de fapt vrea să spună că așa îi e lui mai ușor să lucreze.
Cu azilul, diferența asta trebuie ținută minte, fiindcă e un domeniu în care vulnerabilitatea e reală. Dacă un solicitant e speriat, obosit, fără bani, învață repede să nu contrazică autoritatea. Și atunci acceptă și lucruri care nu sunt, de fapt, cerute de lege.
Pe de altă parte, nici nu ajută să intri în război cu funcționarul. Uneori, soluția elegantă e să ceri lămuriri simple: e o condiție legală sau e o recomandare, și pentru ce etapă. Formularea asta, spusă calm, face ordine în jumătate din haos.
Ce documente merită traduse și cum alegi ce faci cu ele
Dacă ai foarte multe acte, tentația e să le traduci pe toate, ca să nu cumva să scapi ceva. Dar adevărul e că nu toate actele sunt la fel de utile, iar banii și timpul nu cresc pe gard. În dosarele de azil, de obicei, contează mai mult documentele care susțin identitatea, traseul și un element din povestea ta care poate fi verificat.
De exemplu, un document medical care arată o internare, un certificat care arată o condamnare, o adeverință care arată un loc de muncă sau o calitate anume pot fi relevante, dacă se leagă strâns de motivul pentru care ceri protecție. Un teanc de hârtii fără legătură clară poate obosi dosarul și poate crea confuzie. Pare nedrept, dar un dosar obosit e mai greu de citit, iar oamenii sunt oameni.
În astfel de situații, o traducere autorizată e, de cele mai multe ori, suficientă ca să faci documentul inteligibil. Legalizarea la notar devine utilă când vrei să folosești actul în paralel, în altă instituție, sau când ai impresia că se va pune problema autenticității traducerii. Dacă ești în dubiu, discută cu un avocat sau cu o organizație care lucrează cu solicitanți de azil, fiindcă ei văd des ce se cere efectiv.
Interpretul nu e o formalitate, e un pod
Mulți oameni cred că interpretul e doar pentru două-trei întrebări simple. În procedura de azil, interpretul e podul pe care trece povestea ta către autoritate, cu toate nuanțele ei. Dacă podul e instabil, se pierde exact ce e mai important.
De asta, chiar dacă traducerile legalizate nu sunt obligatorii la cerere, comunicarea corectă e obligatorie pentru șansele tale. Dacă simți că interpretul nu te înțelege sau traduce prea scurt, ai voie să spui asta. Nu e un moft, e dreptul tău să fii înțeles.
Uneori, oamenii se rușinează și tac, mai ales când sunt emoționați. Dar în azil emoțiile pot schimba sensuri. Dacă ai spus că ai fugit de frică și se traduce că ai plecat din motive economice, ai o problemă serioasă, iar problema nu e în acte, e în cuvinte.
Ce faci dacă ți se cere o traducere și nu ai bani
Aici intrăm într-o zonă delicată, pentru că realitatea financiară nu ține cont de lege. Da, ai drepturi, dar notarul nu lucrează pe drepturi, lucrează pe tarife. În Cluj, ca peste tot, costurile pot fi simțite imediat, mai ales dacă ai documente mai multe.
În astfel de situații, primul pas rezonabil este să nu te grăbești să traduci tot. Poți întreba ce document e considerat esențial, pentru ce etapă și până când. De multe ori, când pui întrebarea asta, cerința se micșorează la un singur act sau la două, nu la un dosar întreg.
Al doilea pas este să cauți sprijin. Există organizații neguvernamentale care oferă consiliere juridică și socială solicitanților de azil, iar uneori au proiecte care acoperă servicii de interpretare sau te pot îndruma spre soluții mai ieftine. UNHCR, de asemenea, publică informații despre unde se poate cere ajutor, iar în practică multe lucruri se rezolvă cu o discuție bună și cu un telefon dat la timp.
Un cuvânt despre traducători, pentru că aici se fac multe greșeli
Când ești presat, iei prima recomandare și speri să fie bine. Și, sincer, de multe ori e bine, doar că uneori nu. Traducerile pentru azil trebuie să fie clare, fără înfrumusețări, fără interpretări personale, pentru că orice nuanță schimbată poate să pară minciună.
Dacă ai nevoie de o traducere autorizată sau de o traducere care să poată fi legalizată, caută oameni care fac asta zilnic și care îți explică, pe românește, ce primești și ce poți face cu documentul. În Cluj, sunt destule opțiuni, iar unii au lucrat exact cu genul acesta de acte, cu ștampile străine, cu scrisuri greu de citit.
La nevoie, poți apela la translatori autorizati din Cluj, dar important e să verifici mereu dacă traducerea e semnată și ștampilată corect, fiindcă detaliile mici fac diferența la dosar.
Legalizarea, dacă ajungi la ea, nu e un monstru
Legalizarea la notar sperie pentru că pare o ușă grea. În realitate, dacă ai deja traducerea autorizată, pasul notarial e mai mult o formalitate, dar una cu reguli clare. Notarul verifică identitatea traducătorului și legalizează semnătura, apoi îți dă un document care arată că traducerea are un strat în plus de validare.
Când merită efortul, se vede în funcție de unde vei folosi actul. Dacă actul rămâne doar în dosarul de azil, de multe ori e suficient să fie tradus într-o formă inteligibilă. Dacă actul îl vei folosi pentru înscrierea copilului la școală, pentru o procedură de stare civilă sau pentru altă instituție care cere legalizare, atunci e mai eficient să îl faci de la început într-o formă acceptată peste tot.
Și mai e ceva, pe care îl spun pentru liniștea ta. Legalizarea nu te ajută să dovedești că documentul original e adevărat, te ajută să dovedești că traducerea e asumată de un traducător autorizat. Pentru autenticitatea documentului original există alte discuții, alte verificări, iar în azil se lucrează adesea și cu ideea că uneori nu ai cum să obții confirmări clasice.
Cazuri în care traducerea legalizată poate apărea după ce obții protecție
Aici se produce, de obicei, surpriza. Oamenii depun cererea, trec interviurile, primesc protecție și abia după aceea se lovesc de instituțiile obișnuite. Când vrei să îți înscrii copilul la școală, când vrei să te căsătorești, când vrei să îți recunoști o diplomă sau să rezolvi o situație de stare civilă, traducerile legalizate apar brusc ca un zid.
În acel moment, lumea zice că așa e azilul, deși nu e. E altă procedură, cu alte reguli, iar protecția internațională nu înlocuiește automat actele de stare civilă. Așa că ajungi, firesc, să traduci și să legalizezi documente nu pentru azil, ci pentru viața de după.
Din acest motiv, când auzi pe cineva spunând că la azil ți se cer traduceri legalizate, întreabă mereu pentru ce etapă vorbește. S-ar putea să se refere la perioada de integrare, nu la cererea inițială. Și atunci răspunsul la întrebarea ta se limpezește imediat.
Mituri care circulă și care fac rău
Un mit des întâlnit e că fără pașaport tradus și legalizat nu poți cere azil. În realitate, multe persoane cer azil fără documente, iar legea prevede chiar soluții pentru situația în care identitatea nu poate fi dovedită cu acte. Asta nu înseamnă că e ideal, dar înseamnă că procedura e gândită să funcționeze și în realitate, nu doar pe hârtie.
Alt mit e că dacă un act nu e legalizat, autoritatea îl aruncă la coș. De cele mai multe ori, actul e luat în calcul ca informație, dar poate să fie verificat cu prudență, iar traducerea influențează cât de ușor e folosit. Nu e totuna să dai un document într-o limbă pe care nimeni nu o citește și să dai un document tradus clar, cu termeni corecți.
Mai circulă și ideea că legalizarea te protejează de suspiciunea de fals. Adevărul e mai modest. Legalizarea îți protejează traducerea, nu îți garantează documentul original.
Ce aș face eu, dacă ar fi să dau un sfat simplu
Aș începe cu întrebarea: ce vrei să dovedești, concret, cu documentele tale. Dacă răspunsul e neclar, nu te apuca să cheltui bani pe traduceri doar ca să simți că ai făcut ceva. În azil, povestea și coerența ei contează enorm, iar actele sunt un sprijin, nu un înlocuitor.
Apoi aș merge pe o abordare calmă. Aș traduce doar ce e strâns legat de motivele cererii și ce poate fi înțeles ușor de autoritate. Dacă mi s-ar cere legalizare, aș cere lămuriri: de ce e necesară și pentru ce etapă.
Și, poate cel mai important, aș cere ajutor din timp. O discuție cu un avocat, cu o organizație care lucrează cu solicitanți de azil sau chiar cu un consilier poate să te scutească de multe drumuri inutile. În materie de azil, drumul inutil te obosește mai tare decât pare.
În Cluj, traducerile legalizate nu sunt, în mod normal, obligatorii ca să depui o cerere de azil și să intri în procedură. Ele pot deveni utile sau cerute pentru anumite documente, mai ales dacă ajungi în instanță sau dacă vrei să folosești acele acte în alte proceduri după ce obții protecție. Între obligatoriu și util e o distanță mare, iar dacă o ții minte, ai deja un avantaj.
Știu, nu e răspunsul acela care se închide frumos cu o ștampilă. Dar e mai aproape de viață, iar azilul, în fond, despre viață e, nu despre dosare perfecte. Dacă îți păstrezi calmul și întrebi clar ce ți se cere, ai șanse să nu fii plimbat degeaba.
